Despre estetica si utilitate in turism...

Turismul este o industrie a viselor si a frumosului... Este drept, e o industrie subiectiva, deoarece fiecare client are anumite asteptari. Nu este de ajuns ca totul sa fie frumos si estetic. Trebuie sa mai fie si... util. Pana la urma, asa cum arta este subiectiva, la fel si turismul. Si a face turism este o arta.
Va ofer doar un exemplu de subiectivism: cazati un turist care uraste culoarea verde... intr-o camera superba dar cu pereti verzi, cuvertura verde, draperie verde... si vedeti ce reactie veti primi. Nu va recomand, dumneavoastra veti fi cel care se va inverzi apoi...
Iata un exemplu concret oferit de o agentie de turism. Care a facut o eroare mare, desi mai nimeni nu s-ar fi asteptat la un deznodamant fatal. Vine un cuplu - oameni la treizeci si ceva de ani, angajati ai unei multinationale, cu venituri clar peste medie. Solicita o croaziera de 10 zile, undeva, prin Caraibe. Dupa o discutie lunga cu agentul de turism, au ales cel mai de lux vas posibil. Pana la urma, viata este scurta, timpul, pretios. Cei doi au plecat din agentie foarte multumiti.
Trece timpul, trece si croaziera lor? Iar cei doi clienti intra pe usa agentiei cu o falca in cer si alta in pamant. Agentii, mirati, ii intreaba ce s-a intamplat. "Unde ne-ati trimis"?, intreaba, rosii de furie, cei doi. "Pai? Intr-o croaziera de lux cumva? Dar ce s-a intamplat? Ce nu v-a placut?", vine replica agentului de turism.
"Uitati-va la noi. Ce varsta ne dati"?, intreaba sotul.
"Fireste, treizeci si ceva? Cel mult!", raspunde cu politete agentul.
"Si de ce ne-ati trimis intr-un club de pensionari"?, continua sa se rasteasca turistul-victima.
Intr-adevar, pe acel vas, clientii erau in general pensionari americani sau europeni, cu multi bani, care doreau sa-si petreaca ultima decada de viata asa cum trebuie, calatorind si socializand. Dar tanarul cuplu nu avea nicio vina. Desi vasul de croaziera era o adevarata opera de arta, iar serviciile impecabile, cei doi pur si simplu s-au plictisit. Agentii uitasera sau nu stiusera sa le precizeze acest aspect, atat de important.
Fireste, un om in varsta nu reprezinta neaparat ceva inestetic. Pana la urma, cu totii (sa speram!) vom ajunge la varsta pensionarii. Dar "frumosul" la care se asteptau cei doi turisti a fost tulburat de varsta inadecvata a colegilor de croaziera. Probabil ca si un cuplu de batrani se va simti stingher intr-o mare de tineret.
Acum va ofer un caz concret, legat de un hotel de lux. Am fost recent in Budapesta si, la invitatia unuia dintre ghizii nostri, am fost la o cafenea eleganta, cea mai mare din Europa, daca nu din lume - spun ei. Pana la proba contrarie, ii credem. Aceasta cafenea este coplesitoare, ambientul, aristocratic. Localul este integrat intr-un hotel istoric, recent renovat si cumparat de o companie italiana. Mai degraba te crezi intr-un muzeu decat intr-un hotel. Am avut ocazia sa si vizitam cateva camere.
Ghidul nostru ne-a soptit, discret, ca nu ar sta niciodata aici si nu ar recomanda turistilor decat sa incerce serviciile vestitei cafenele. Am cerut lamuriri. Ne-a raspuns ca italienii s-au concentrat atat de mult asupra esteticii si punerii in valoare a ambientului artistic incat au uitat complet de utilitate. Ceea ce reprezinta un aspect absolut necesar pentru o unitate de cazare, unde, pe langa faptul ca vrei sa te simti bine, nu stai mult si mai ales? dormi sau faci o baie.
Multi clienti nemultumiti s-au plans ca phoen-ul de uscat parul este departe de cada, mai precis in coltul opus. De asemenea, dusumeaua este extrem de alunecoasa si au existat multe probleme in acest sens. Chiuveta - o adevarata opera de arta - este aproape inutilizabila, robinetul fiind extrem de jos pus. Televizorul pus in unele camere in laterala patului si foarte aproape de acesta. Prizele, in coltul opus fata de biroul de lucru. In rest, da, totul este spatios, cu bun gust.
Cand am plecat din cafenea, m-am chinuit sa deschis usa masiva, metalica, de la intrare. Dupa ce am iesit, i-am dat drumul. Eroare fatala. Cred ca jumatate din clienti au facut atac de cord. Izbitura a semanat cu bubuitura unui tun si credeti-ma ca stiu ce vorbesc, deoarece am facut armata la artilerie. In acel moment i-am dat perfecta dreptate ghidului.
La polul opus se afla stilul minimal, dar cu o utilitate excelenta. Exista si in Bucuresti astfel de hoteluri. Ma gandesc la un hotel tip business, din sticla si metal, unde predomina culori sobre - maron, gri, negru, alb. Eventual, cate un rosu discret din cand in cand, in special la unele scaune si canapele. In schimb, nu am auzit pe nimeni sa se planga de utilitatea camerelor sau de calitatea serviciilor. Aici intalnim, de fapt, un mare paradox. De multe ori, hotelurile artistocratice, adevarate opere de arta, pot fi nepractice pentru oamenii de afaceri, mai tot timpul pe fuga. Camerele sunt aerisite si, ce e mai important, toate se afla la locul lor. Televizorul fata in fata cu patul si la o distanta acceptabila, birou de lucru are sub el prizele si toate cablurile necesare si nu trebuie sa "cauti" o ora firul pentru internet (desi are, oricum, si wireless). Phoen-ul este de data asta chiar langa cabina de dus. Si nu risti sa iti rupi picioarele.
Faptul ca de multe ori estetica si utilitatea nu se impaca mereu bine este dovedit de separarea clara intre hotelurile de lux - dedicate celor care nu se grabesc - si cele de business - dedicate celor care se grabesc. Bine, pana la urma si stilul minimal este estetic, placut la ochi, desi inca strain pentru cei care depasesc o anumita varsta.
Un soc estetic hotelier l-am avut acum cativa ani, cand am fost in Thailanda. O destinatie care m-a fascinat, un loc unde oamenii chiar stiu ce inseamna sa serveasca si sa isi multumeasca oaspetii. Lasand la o parte exotismul locurilor, oamenii si modul lor de a zambi m-au impresionat cel mai mult.
Am intalnit si aspecte socante, si las la latitudinea dumneavoastra, a cititorilor, sa le judecati. Lasand la o parte ca fiecare pat era plin de orhidee la venire... de ne era si mila sa le dam la o parte, WC-urile (nu radeti, sunt extrem de importante in turism) erau la un anumit hotel aproape inutilizabile dintr-un motiv. Thailandezii au asa de mult cultul, sau mai bine zis, mania orhideelor, incat si in fiecare WC (inauntru), era pusa o orhidee. Ei bine, cum sa profanezi o asa frumusete de floare? Bine ca nu am stat la acel hotel si doar l-am vizitat, asa ca nu va pot povesti cum am procedat cu orhideea.
Tot legat de estetica in turism, stam si noi, romanii, bine cel putin la un capitol. Anume, nu va mirati? cimitirele. Toata lumea a auzit de Sapanta, care este recunoscut drept cel de-al doilea cimitir din lume ca notorietate, dupa Valea Regilor din Egipt.
Fiecare cruce, incepand cu cea a fondatorului Stan Ioan Patras, reprezinta o opera de arta. Acest cimitir nu are deloc o atmosfera apasatoare, fiind, fireste, unul ?vesel?. Crucile sunt vopsite in albastru si au pe ele inscriptii amuzante despre viata decedatului. Sunt pictate in stil naiv, popular. Si nu sunt deloc kitsch. Crucile au figurile sculptate in relief, in culori vii, obtinute din pigmenti naturali. Culoarea predominanta este albastrul, un albastru special, numit astazi de catre experti -albastru de Sapanta. Celelalte culori au o simbolistica consacrata: verde - viata, galben - fecunditate si fertilitate, rosu -pasiune, negru - moarte. Pe crucile sale se afla motive geometrice, precum si basoreliefuri. Este un cimitir estetic si acest aspect e recunoscut de turistii din toata lumea. Iata ca si moartea poate fi estetica.
Din pacate, estetica arhitecturii constituie o mare problema in turismul romanesc. Fiecare cladire in parte poate ca este cu bun gust (desi va garantez ca incerc sa fiu foarte optimist), dar modul in care sunt alaturate este dezastruos. Un exemplu este chiar capitala noastra, Bucurestiul. Un oras deloc urat, apreciat de straini, dar cu o conceptie arhitecturala destul de haotica in ultimele decenii. Este tipic Bucurestiului alaturarea intre o cladire moderna si un monument istoric, de cele mai multe ori biserica. Daca luam in sine Bucurestiul ca un oras turistic, aceste alaturari zgarie de-a binelea ochiul. Si exemple sunt multe: sediul Bucharest Financial Plaza langa Palatul CEC, un alt centru de afaceri langa Biserica Armeneasca, ca sa nu mai vorbim de ultimul caz, atat de controversat, cu acel zgarie nori amplasat langa Catedrala Catolica Sf. Iosif. Pe de alta parte, tot Centrul Civic construit in ultimii ani de comunism este in totala opozitie fata de strazile cu cladiri vechi din jur, care urmau si ele sa fie demolate. Palatul Parlamentului in sine, desi este o cladire inestetica si mult prea mare fata de tot ambientul apropiat, s-ar putea sa foloseasca din punct de vedere turistic, fiind cea de-a doua cladire administrativa din lume ca dimensiune, dupa cea a Pentagonului. Aceasta cladire, numita initial Casa Poporului, chiar s-ar putea sa foloseasca? poporului. Cu siguranta daca nu e, va deveni cel mai important obiectiv turistic al Bucurestiului. As compara Palatul Parlamentului cu Turnul Eiffel. Desi, in sine, un monument interesant, este total inestetic amplasat intr-o zona a Parisului cu cladiri de 2-10 etaje. Se stie ca initial parizienii doreau demolarea turnului dupa expozitia pentru care a fost ridicat, considerandu-l drept total inestetic pentru ambientul orasului. Restul se cunoaste. De la monument proscris pana la monument simbol e doar un pas uneori.
Revenind la Romania, una din marile probleme turistice legate de ambientul statiunilor si localitatilor este cea a lipsei unui plan de urbanism bine pus la punct. Principalul sector afectat este, din pacate? turismul. De acest sindrom al inesteticului sufera multe statiuni, precum Bran Moieciu, Predeal ori Poiana Brasov. Poate ca fiecare cladire in parte este o bijuterie (desi nu e chiar asa), dar alaturarea lor este haotica. Adeseori poti vedea o vila moderna cu termopane alaturi de o casa traditionala, sau un hotel din otel si sticla alaturi de o pensiune in stil montan elvetian. Ei bine, unul din succesele Austriei sau al Elvetiei consta tocmai in acest ambient. In turism este obligatorie o estetica a ambientului. Nu vorbim de stilul arhitectonic, ci si de culoare sau inaltime maxima admisa. In Austria, daca toate acoperisurile sunt rosii intr-o localitate, nimeni nu va putea sa construiasca o cladire cu acoperis... verde, oricat de important ar fi.
O alta problema e la noi amplasarea unor cladiri cu aspect frumos in zone cu alt specific. Practic... Nuca in perete. Cum ar fi amplasarea unor vile montane in Delta Dunarii sau pe Litoral. Nu radeti, sunt oameni care au facut asa ceva. Deci? estetic, ca estetic, dar sa stim si noi! Intentia de a construi o cladire frumoasa (pana la urma, cabanele sunt frumoase, dar la munte) ar trebui aprobate si de un plan de urbanism).
Ar mai fi multe de spus, dar putem trage o concluzie. Estetica nu se imbina mereu cu utilul. Iar turismul romanesc mai are o problema majora, care, practic, e una a societatii civile in general si se repercuteaza si in estetica si arhitectura... si anume, lipsa de comunicare. Nu se simte o unitate a comunitatii... De fapt, desi sunt optimist de felul meu as zice... care comunitate?

Despre arta de a cere, cerşetori şi marketing

Ca să obţii ceva trebuie să oferi ceva. Începând cu un zâmbet. Urmat de alte servicii. Sunt jurnalist de turism şi ştiu prea bine ce înseamnă să zâmbeşti… Primesc zâmbete cu carul peste tot pe unde mă plimb. Şi zâmbetele astea mă fac să mă simt al naibii de bine. Din păcate, în România avem o mare problemă în acest sens. De-aia nu merge turismul. Nu pentru că nu avem şosele (e şi ăsta un motiv serios), nu pentru că nu avem hoteluri (slavă Domnului, am început să avem). Ci pentru că nu avem oameni care să zâmbească şi să facă totul din pasiune. Da, e un mare secret: dacă îţi faci treaba cu pasiune, s-ar putea să urmeze şi satisfacţiile financiare. Dar NICIODATĂ să nu începi direct cu gândul la cât de mult ţi se vor umple buzunarele.

Acum o să abordez o temă care, aparent, nu are de-a face cu turismul. Dar are! Cerşetoria. Sau, arta de a cere redusă la cea mai vulgară formă a ei. Că, până la urmă, cu toţii trebuie la un moment dar să cerem în viaţă ceva. Şi cei mai bogaţi oameni ai lumii au ajuns aşa pentru că au ştiut să ceară. Excepţii fiind cei care s-au născut deja bogaţi. Totuşi, aceştia sunt o minoritate în top Forbes…

De câte ori nu aţi fost prin mijloace de transport în comun şi nu a venit la voi ori o bătrânică aşa, mai brunetă, care ar fi oarbă, sau un puşti handicapat care urlă ceva ce numai el înţelege… Vă vine să le oferiţi ceva? În centrul Bucureştiului, în zone precum Piaţa Amzei sau Piaţa Unirii, sunt aşa numiţii “paznici” de parcări, care oferă protecţie cică. Oricum, parcările nu sunt cu plată, oricum, nimeni nu ar fura ziua în amiaza mare. În schimb, dacă nu îi dai puştiului câţiva leuţi (noi), s-ar putea să ai probleme cu maşina proprie şi personală. Poate că vă aşteptaţi ca în acest timp, ei să spele maşina şi chiar să o păzească. Ei, aş… Deci, practic, aceşti “protectori” te feresc, contra unei taxe, de o mică sesiune de distrugere a maşinii.

Îmi amintesc că în ultimii ani am dat bani la doi cerşetori. O dată, o fetiţă de vreo patru ani, curată, drăguţă, care m-a întrebat dacă îi dau ceva bani în cazul în care recită o poezie. A şi recitat-o! Apoi, într-un autobuz, un cerşetor boem, bărbos şi pletos dar destul de “neparfumat”, pe la vreo 50 de ani, declamă către pasageri: “Sunt boschetaru’ Gicu, şi vă jur că nu vă cer bani de pâine. O vodculiţă mică mică vreau şi eu… Vă jur că vodcă îmi iau, daţi-mi şi mie un ban”. I-am dat deoarece… am apreciat sinceritatea şi ne-a făcut pe toţi să izbucnim în râs. Entertainment asigurat. Şi oricum, cu sau fără banii mei, tot vodcă îşi lua omul.

Dar problema e că sunt prea rare astfel de cazuri! Asta la noi!

În Turcia, sunt mulţi cerşetori, mai ales copii (de exemplu, în Istanbul). Dar ei îţi oferă la schimb un zâmbet, urmat de o carte poştală sau de un pachet de biscuiţi. Unii îţi desenează ceva care în niciun caz nu poate fi numit portret, alţii îţi recită ceva… Dar, înţelegeţi, ca şi potenţial “client” donator primiţi ceva! Nu horcăituri terifiante, mormăieli pline de ură sau distrugerea maşinii. Cerşeala se face cu zâmbetul pe buze şi sufletul deschis, nu cu nervi, ură şi ameninţări de distrugere.

La fel, am observat o diferenţă între arta de a cere a tarafurilor de ţigani (nu manelişti, ci interpreţi de muzică lăutărească). La noi, dacă lăutarii observă că le dai atenţie, vin, fireşte, la masa ta să îţi cânte ceva mai mult, personalizat. Garantat se vor uita foarte urât dacă nu le vei dai ceva. Ba chiar unii îţi vor cere în mod direct.

Am văzut cum se procedează în Ungaria. În Budapesta, ţiganii lăutari sunt patrimoniu naţional. Sunt cei mai buni interpreţi de muzică tradiţională, atât maghiară, cât şi ţigănească. Majoritatea o duc foarte bine. Au şi un cartier al lor, “Districtul 8″. În decembrie anul trecut, în cadrul unui press-trip, am vizitat o familie de ţigani lăutari. Am purtat un dialog interesant cu ei. Concluzia a fost că în lume există două tipuri de muzică ţigănească lăutrească: “cea ungurească, fireşte, cea mai bună, şi restul…” Impresionantă lecţie de patriotism. La final, gazdele ne-au oferit la vânzare CD-uri cu muzica lor, la 10 euro bucata. La fel, în timpul aceleiaşi deplasări, am servit masa pe un vas de croazieră, pe Dunăre. Bineînţeles că fundalul sonor a fost asigurat de un taraf de ţigani lăutari. Au venit şi la masa unde stăteam eu. Nu s-au lăsat până când fiecare client nu a solicitat o melodie. Le-am solicitat ceva românesc, au cântat. Credeţi că au cerut bani în final? Nu… Au pus pe mese CD-urile cu muzica lor, tot la 10 euro. Cum puteai să nu cumperi un CD cu muzica lor? Normal, pe ei i-a costat 1 euro producţia, dar ce mai contează… Nu meritau 10 euro pentru spectacolul oferit?

Cam asta e diferenţa. Şi arta de a cere, şi cerşetoria, au nevoie de marketing. Trebuie să ştim să ne vindem, de la cea mai joasă categorie - practic, mai rău decât cerşetor, nu se poate - până la cea mai înaltă. Problema României se vede de la cel mai de jos nivel. Şi zău că e păcat, avem o ţară atât de frumoasă…

O poveste românească...

„Unii oameni văd lucrurile aşa cum sunt ele în realitate şi spun: “De ce?”. Eu visez lucruri care nu s-au întâmplat niciodată şi spun: “De ce nu?” (Robert Kennedy)

Un visător este un realist cu orizonturi mai largi (Traian Bădulescu)

A fost odată… căci orice poveste frumoasă începe cu aceste cuvinte. Deci, a fost odată un grup de copii de 10-14 ani, vecini de bloc. Una din pasiunile lor era filatelia. Pe lângă desele întâlniri care aveau ca scop schimbul de timbre, ei organizau ad-hoc diverse concursuri – partide de fotbal, de bedminton, de ping pong… La un moment dat, ce şi-au zis acei copii: ce-ar fi să ne grupăm sub forma unui club? Asta se întâmpla prin 1988, într-o Românie aflată încă sub regimul comunist.

Ideea a fost primită cu entuziasm de către toţi. După îndelungate „dezbateri”, tinerii, mai bine zis copiii, au hotărât să-i spună clubului „Solaris”. Pe-atunci nu ştiau că existase şi un cenaclu de SF cu acel nume şi nici nu cunoşteau prea bine romanul onomim al marelui scriitor polonez Stanislaw Lem, transpus magistral pe peliculă de către regizorul rus Andrei Tarkowski.

Ei bine, s-a format clubul, a fost ales primul preşedinte, primul vicepreşedinte… Cu toţii şi-au pus următoarea întrebare: ce facem mai departe? Unul dintre copii avea o idee la care ţinea morţiş: înfiinţarea unei biblioteci. Zis şi făcut. Fiecare avea cărţi în plus pe acasă, apoi, membrii clubului mai plăteau şi o cotizaţie… Aşa că, personajele poveştii noastre au început să străbată librăriile şi anticariatele şi să cumpere tot ce găsesc mai bun.

Nucleul clubului era format din vreo 5-6 copii. Ei erau liderii, cei care luau hotărârile importante. Aceştia au avut o întâlnire cu administratorul şi cu preşedintele blocului şi au solicitat un spaţiu pentru bibliotecă. Loc care le-a fost acordat cu entuziasm în camera administraţiei. Preşedintele blocului, care era bunicul unuia dintre „Solarieni”, om foarte practic, a făcut, într-un timp record, ajutat de câţiva adolescenţi mai pricepuţi, mai multe rafturi. Astfel că biblioteca era la scurt timp inaugurată.

Responsabilul bibliotecii – „bibliotecarul”, cum mai era numit – a făcut rost de fişe de evidenţă de la biblioteca din cartier. Au început înscrierile. La scurt timp, biblioteca avea mai bine de 50 de clienţi. Numărul cărţilor creştea pe zi ce trece. La un moment dat, gaşca de la Scara B a aceluiaşi bloc – majoritatea, copii categorisiţi drept „problemă” de către vecini, dar mai degrabă copii neînţeleşi sau care avuseseră parte de o situaţie familială grea - ce şi-a zis? Da’ noi de ce să nu facem o bibliotecă? Aşa că vecinii de la Scara B îşi făceau în curând cruce când vedeau cum copiii problemă au deschis o bibliotecă în spaţiul administraţiei. Conducerea scării i-a sprijinit: la o adică, de ce copiii noştri să nu se ia după modelul de la Scara A?

În acelaşi timp, copiii din Clubul „Solaris” au investit într-o masă de ping pong şi într-o colecţie filatelică. Se gândeau ca la un moment dat să vândă o parte din timbre pentru a reinvesti banii în bibliotecă şi în alte lucruri utile. Cărţile noi erau întotdeauna expuse la vedere. Copiii începuseră să cumpere şi discuri cu muzică şi cu poveşti iar următoarea investiţie urma să fie un pick-up.

La un moment dat, liderii grupului, care organizau des „şedinţe”, au hotărât să îşi spună visele. Unul dintre ei, care era elev la liceul de muzică, dorea să fie muzician. Toţi ceilalţi au primit cu entuziasm ideea. De ce să existe şi o formaţie a clubului, care urma să fie condusă de acel copil talentat, ce studia pianul? Altuia îi plăcea să scrie… Era bibliotecarul. Dorea să scoată şi o revistă. Altul dorea să fie şofer şi promitea celorlalţi că nu vor mai avea probleme cu deplasările după ce va lua carnetul. Altul era pasionat de computere, butona de zor un HC – aşa cum era atunci – şi propusese mai multe idei, cum ar fi crearea de jocuri şi achiziţionarea unui calculator HC pentru club. Altul dorea să vadă lumea… Fiecare avea visul lui.

Între timp, a venit Revoluţia din decembrie. Eveniment care a adus în România cel puţin două lucruri: libertatea cuvântului şi oportunitatea economiei de piaţă. Prima acţiune a clubului a fost o donaţie. Copiii au strâns bani şi au dorit să-i doneze pentru răniţii din Revoluţie. Din păcate, acţiunea n-a fost finalizată pentru că nu au ştiut cui să se adreseze. Tuturor le-a părut foarte rău. La câteva luni după aceea au reuşit să doneze o sumă oarecare – cât puteau strânge 5-6 puşti de 10-14 ani de la o scară de bloc – unei case de copii.

Clubul a continuat să existe. „Scriitorul” şi „muzicianul” au scos, cum ştiau ei mai bine, o revistă într-un singur exemplar, pe care au denumit-o, bineînţeles, „Solaris”. „Specialistul în computere” a realizat un joc, simplu, dar creaţia lui.

Acel Club a încetat să mai existe la vreun an-doi după evenimentele din decembrie. Gaşca s-a risipit. Majoritatea au intrat la liceu, au început problemele specifice vârstei. Societatea traversa o schimbare de proporţii. Apăreau televiziunile, computerele, alte şi alte oportunităţi.

Ce s-a întâmplat cu acei copii, care acum se apropie sau unii chiar au trecut de 30 de ani? Deşi nu se mai văd des, se reîntâlnesc mereu cu plăcere. Aproape toţi sunt căsătoriţi şi au parte de o căsnicie fericită sau de relaţii fericite. Doi dintre ei au la rândul lor copii.

Şi toţi au încă un lucru în comun. Li s-au îndeplinit visele sau lucrează de zor la împlinirea lor. Muzicianul este membru fondator al unei formaţii de rock ce se bucură de mare succes de mai mulţi ani. Este Robert Anghelescu de la „Bere Gratis”. „Scriitorul” este jurnalist, a publicat mai multe povestiri şi coordonează propria firmă şi propria revistă. Cred că aţi bănuit cine e… Pasionatul de computere este în conducerea unei firme de soft şi doreşte ca în curând să-şi înfiinţeze o firmă. Cel care vroia să vadă lumea a văzut aproape toate continentele. Este ospătar plin pe un vas de croazieră. Visul lui este să aibă propriul restaurant şi cu siguranţă că îl va avea! „Şoferul” a devenit… şofer la o firmă de distribuţie şi la un moment dat visează, de asemenea, la propria firmă. Toţi membrii fostei găşti au fost plimbaţi de el cu propriul automobil.

Dacă v-a plăcut povestea, trebuie să vă spun că este una cât se poate de reală. Subsemnatul este unul dintre personaje – ghici cine? Acei tineri au început să viseze într-un regim care nu încuraja visele… Ce poate fi mai şocant decât că un cunoscut compozitor de muzică rock şi progresivă a dorit să-şi înfiinţeze, în ani ’80, o formaţie cu numele „Vis”, iar cenzura s-a speriat de acel cuvânt, spunându-i să aleagă altă denumire… Copiii au învăţat unul de la altul şi au făcut lucruri bune, pentru că au reuşit să-şi creeze un mediu adecvat pentru asta. „Nu este important unde mergi, ci unde te afli”, spunea Robert T. Kiyosaki, în bestseller-ul său, „Tânăr şi bogat.

Cu toţii au reuşit în carieră. Dar nimeni nu se mulţumeşte cu nivelul actual, ci îl consideră o etapă care trebuie depăşită cât mai repede. Cu toţii au fost altruişti. Au vrut din tot sufletul să facă o donaţie. La un moment dat, chiar au reuşit.

Dacă nu v-a plăcut povestea, mă opresc aici. Oricum aveam de gând să o fac. Ce aş putea să vă mai zic? Încă nu sunt un model, dar am tras câteva concluzii. Visează! Treci la acţiune! Fii altruist! Dobândeşte cât mai multe cunoştinţe! Şi iar visează! Şi încearcă să pui în practică tot ce visezi! Nu te limita! Aşa vei avea cariera dorită. Nu toţi doresc să fie oameni de afaceri. Dar dacă îţi doreşti cu adevărat să fii un şofer bun, vei fi! Dacă îţi doreşti cu adevărat să fii un ospătar bun, vei fi! Dacă îţi doreşti cu adevărat să ai propria ta firmă, o vei avea! Dacă îţi doreşti cu adevărat să fii un Bill Gates al României… De ce să nu fii…

Despre iubire…

Pe lângă sănătate, vă jur că iubirea este cel mai important lucru! De fapt, ea implică sănătatea mentală. Atenţie, nu fiţi nici posesivi, nici obsesivi în iubire… Fiţi altruişti. A iubi înseamnă a-ţi pune partenerul pe primul loc. Vă redau câteva gânduri despre ce poate însemna iubirea…

Şi eu sper că va veni o zi când nu voi mai fi trist în momentul în care privesc cupluri care par fericite. Nu voi mai fi indivios pe ei. Mă gândesc la ea… Mi-e milă, poate, pentru că am plecat fără voia ei. Nu e fericită, dar asta nu înseamnă că eu mai pot face ceva… Nu pot face nimic… Dacă nu aş fi plecat, n-aş fi simţit că trăiesc. Poate că de fapt acum pot face ceva…

Sper să vină momentul în care nu ştiu… va apărea EA. Deşi sunt sceptic. Oare nu e mai bine să renunţ la orice speranţă? Oare am eu şansa de a găsi ceea ce caut? Nu mi-a plăcut niciodată să umblu din floare în floare şi nici nu am făcut-o vreodată dar… oare mă aşteaptă o viaţă fericită aşa cum trăiesc acum? Există idealul meu? Există ea, cea pe care să o iubesc, alături de care să îmi realizez toate împlinirile? Ea, care să viseze la fel ca mine?

***

Există oare dragoste la prima vedere? Şi dacă există, ce înseamnă? E de blamat? Nu cred… Pentru că e ceva sacru. Nu confund dragostea la prima vedere cu acea atracţie fizică firească atunci când vezi o femeie cu „vino încoace”. Consider că dragostea la prima vedere e un „dat”, un „aşa a fost să fie”. E acel fior şi acea emoţie care vine din suflet. Nu are de-a face cu frumuseţea corpului, ci cu frumuseţea ochilor… Şi când te îndrăgosteşti la prima vedere nu te uiţi la picioarele EI, ci poate la părul ei…

Ţii minte cum mirosea parfumul ei sau cum îţi zâmbea… Şi mai ales ce îţi spunea…

***

A te îndrăgosti nu înseamnă un proces chimic. A te îndrăgosti la prima vedere implică, e drept, frumuseţe… Dar e vorba de frumuseţea ochilor, nu a corpului… Sunt buclele părului, nu anumite forme trecătoare… E forma buzelor care zâmbesc, tremurul lor…

Şi dacă şi ea se îndrăgosteşte… Şi mai ales dacă începi să comunici… Apare şi iubirea.

Cea mai frumoasă şi mai preţioasă stare din lume. Iubirea…

O stare pe care puţini o trăiesc cu adevărat.

Şi pe care atunci când o trăieşti, e bine să o păstrezi asemeni celui mai sfânt lucru de pe lume. Ceea ce şi e!!!

Iubirea trece peste orgolii… Trece peste răutate. Şi nu îţi mai pasă de ce zic ceilalţi, deşi uneori ai vrea să-ţi pese şi nu e nimic anormal în asta…

Iubirea implică şi fericire, şi lacrimi.

Iubirea e ceva sfânt între doi oameni.

Şi cred că de fapt cel mai mare păcat din lume e să refuzi o iubire adevărată şi reciprocă. Atunci când apare trebuie să treci peste orgolii şi să o păstrezi…

E cel mai mare păcat din lume să omori iubirea…

***

A iubi înseamnă a renunţa la ego. A iubi înseamnă a putea râde şi a putea plânge atunci când simţi, fără să ai vreo oprelişte, vreo barieră. A iubi înseamnă a te deschide total.

A iubi înseamnă a te juca, dar nu o joacă plină de orgolii. Este un joc unde câştigă amândoi. Însă nu există învingători. Este jocul fericirii…

Să nu credeţi că sunt patetic de felul meu. Sunt un om optimist şi vesel. Dar mult timp nu am ştiut ce înseamnă fericirea. Şi nu am ştiut să dăruiesc, pentru că nu aveam cui. Cât de mult aş vrea să dăruiesc, Doamne! Dar nu oricui. Vreau ceva împărtăşit. Ceva ce nu am mai cunoscut niciodată până acum.

De fapt vreau iubire! Cred că am dreptul la o viaţă fericită…

***

Gelozia nu e un păcat. Înseamnă totuşi că îţi pasă. Mult…

***

Zâmbete şi lacrimi. Fericire şi nostalgie. Bucurie şi tristeţe. Extaz şi durere. Despre aceste lucruri ai citit şi vei citi în continuare. Într-un singur cuvânt, cititorule, e vorba de IUBIRE.

***

Poţi spune că deja iubeşti după câteva zile? Probabil că nu. Iubirea presupune o perioadă de convieţuire, presupune clipe grele, presupune şi rău, nu numai bine…

Dar poţi conştientiza din prima zi dacă te-ai ataşat de o persoană. Poţi spune după câteva ore dacă vei iubi… sau nu. Aici nu e vorba de timpul petrecut împreună de două suflete. Ci de magnetismul şi compatibilitatea dintre ele…Lucrul ăsta se simte repede.

De multe ori nu realizează la fel de mult ambele suflete. Dar atunci când realizează… Împreună sau unul pentru altul, cele două suflete pot muta munţii.

***

Realizam că nu se ştie când o să o mai văd. Şi totuşi în sufletul meu încolţea speranţa. Ştiam că aveam pentru ce să lupt!

…

Şi cu IUBIRE putem ajunge STĂPÂNII LUMII. Deci proprii stăpâni.